Asta imi spunea wordepress-ul in momentul in care m-am decis sa-l sterg de tot…si s-o sterg de aici.
Nu ma astept sa mai citeasca cineva aici…drept pentru care va fi pentru prima data cred, cand scriu pentru mine. Asa lipsita de indemanare si de inspiratie…fara melodrama, asa brutal si nefinisat, scatologic.
Probabil ca apartin unei pagini de web asa cum apartin muzicii sau filmului, pentru ca in definitiv apartin de ceea ce creez. Iti amintesti? Am scris odata de nevoia de a apartine…
Am avut o multime de dileme in tot timpul acesta, intamplari, franturi de realitate si m-am avut, doar ca am invatat sa le arunc pe cele care nu-mi plac si sa le rezolv pe cele de care sunt capabila. Cred ca iarasi mi s-a intamplat cumva ca am crescut…sau poate ca am imbatranit, sunt undeva la rascruce…si la un moment dat mi s-a parut pueril sa mai scriu, sa mai cant sau sa fac ce faceam altadata…asa ca le-am zidit pe toate, am antifonat sa nu se mai auda zbieretele disperate ale inimii si m-am dus mai departe sa traiesc. Drept un om normal.
Cum e?
E asa ca uneori…mai ai reactii si intrebari la care n-ai cine sa-ti raspunda si tu nu te-ai gandit inainte ca nu are sens sa mai intrebi. Atunci lasi privirea in jos si astepti sa treaca.
Mi-am pierdut categoric indemanarea…si dilemele, ma duc sa-mi iau ceva de dat zidurile jos si ma intorc.
Nimeni nu se obisnuieste cu asta. Cu timpul, cu trecerile, cu trecerea timpului. Abia implinisem 18 ani, imi aduc aminte de frig, de ora de economie, de hainele mele mov, de cizmele maro, de Ruxy, de primul pachet de tigari,de fuga de la scoala si dupa aceea de asteptare. Imi mai aduc aminte apoi de spaima, de neputinta, de perfuziile desprinse, de dorinta de a ramane langa mine, cu mine. Imi aduc aminte si de 5 cinci zile de coma. De hotel si de gustul sarat al asternuturilor. Am cantat atunci…pe o scena imensa, cu lumini stralucitoare, am cantat ca sa conving ca trebuie sa ramana langa mine, ca mai am nevoie de el, am cantat ca sa mai pot ramane copil.
Apoi imi aduc aminte de hotararea de a razbuna tot, de putere, de convingere, de durerea ascunsa….o,si cum doare durerea ascunsa.
De atunci mi-e teama…constant, m-am transformat insa, m-ai facut dintr-o data adult si m-ai lasat singura sa ma descurc, ei bine, iata, ma descurc…daca asta ai vrut sa-ti dovedesc, ti-a iesit, ai putea sa te intorci de-acum…suni de 3 ori la usa si iti deschide mama.
Asadar nu.
Au trecut 5 ani de cand tata a murit. Nu e tragedia voastra, e simplu, a mea.
Nu gasesc un sentiment mai chinuitor decat acela al nedreptatii. Cand stii ca nevinovat fiind…destinul alege sa te puna in situatii in care trebuie sa raspunzi, concret, cu dovezi ale mintii, sufletului si trupului. M-am trezit de prea multe ori in situatii in care aparam vehement necunoscuti, cunoscuti, oameni dragi sau pe mine, insa, la fel de vehementa sunt si cand arunc judecata obiectiva si cruda asupra aceluia care greseste.
Balanta asta este un factor decisiv al existentei mele. Daca ar fi sa-mi aleg un aparator, mi-as dori unul ca mine…care ar gasi argumente din carne vie, ar intoarce normele pe dos si ar supune acuzatorii la procese grave de constiinta.
Ma sufoca acuzatiile, faptele si manipularile nedrepte, nu numai in ceea ce ma priveste…dar ma incrancenez la fel de tare atunci cand unul de-al meu greseste. In viata…cred ca e cinstit sa stabilesti concret linia fina dintre bine si rau…pentru ca la un moment dat iti e inevitabil aratat ca ai gresit in trecut…iar greselile care tin de bine si rau se fac cert constient, cu spaima sau dupa caz, speranta, ca la un moment dat situatia se va intoarce.
Intampin insa o problema in a ma apara pe mine insami, pentru ca asa cum am scris…binele si raul le faci constient, iar eu sunt extrem de analitica in ceea ce ma priveste, de la reactie la senzatie, cuvant spus sau gandit, impresie sau opinie. Evident ca gresesc…sunt om, iar oamenii asta fac in genere, gresesc. Si mai am un defect…nu uit, niciodata, cand gresesc sau cand mi-a fost gresit…de primul caz pot sa spun ca timpul mi-a dat de fiecare data ocazia sa-mi rascumpar greseala…si ca sa-l conving ca mai merit o sansa, imi las gandurile sa transpire pana la deshidratare…cat despre al doilea caz, am mai scris aici odata, ma razbun…pentru ca tot timpul e acela care coase, panseaza si vindeca…iar cand ai crezut ca ai uitat iti da ocazia sa te rascumperi. Si parca tot insista sa faci asta…
N.B: Am primit vreo doua comentarii zilele trecute de la doua anonime…pe primul l-am acceptat iar a doua anonima s-a extaziat (pam-pam), sustineau ambele destul de violent ca nu-s vreo speciala si ca le cam plictisesc, le raspund public…ca parerea lor din spatele anonimatului dubios nu ma intereseaza… ba mai mult ma plictiseste, imi mananca din timp si din inspiratie…si ca daca intrati in extaz pentru ca un om va accepta un comment, pe spatiul lui de publicare (pe care il si platesc) inseamna ca aveti grave probleme sentimentale (asta ca sa fiu rezervata). Fericirea e dincolo de un click…pe cu totul alte site-uri.
N.B: Si ca sa va mai feresc de un alt extaz, mentionez aici ca postul de mai sus nu are nicio legatura cu voi…e mult prea special.
Surprinzator…stiu. Nu mi-am luat pauza, n-am emigrat, n-am murit, nu m-am redescoperit, n-am facut copii, nu m-am maritat, am fost aici, in fiecare zi. Din vanitate poate…am fost martorul propriei creatii si am lasat-o sa se desfasoare…pentru ca lucrurile valoroase rezista in timp si am incercat sa-mi dovedesc poate ca va rezista tot ce am scris aici fara ca eu sa mai fiu activa. A rezistat. N-am avut dead-line, luasem la un moment dat hotararea sa nu mai scriu, descoperind in lipsa mea ca modul acesta de comunicare a devenit oarecum…superficial.
Nu am construit un blog pentru ca asta era la moda, n-am facut-o nici ca sa demonstrez ca sunt originala intr-un domeniu in care nu prea ai cum sa fii unic. Am facut-o dintr-o nevoie acuta de comunicare, din incercarea de a gasi raspunsuri poate…din nevoia de oameni, fie ei si virtuali. In schimb in timpul asta am descoperit ca toata lumea are nevoie de acelasi lucru… de alti oameni virtuali sau poate de aceeasi…si cum mi-e greu sa impart, am vrut sa vad cum se cern cititorii.
Mi-a lipsit pana aproape de sevraj emotia publicarii si mai apoi asteptarea chinuitoare a reactiilor…mi-am lipsit eu mie, mainile pe tastatura si preaplinul sufletului care ma determina de fiecare data sa il desart aici.
Nu stiu in ce masura m-am intors…dar sunt aici, in fiecare zi.
Am renuntat sa mai raspund pentru ca am constientizat ca apropiindu-ma de voi la un asemenea nivel devin vulnerabila.Astfel, am dat curs unor comentarii, unor dispute, unor pareri absolut nefondate. Am inteles ca pastrandu-mi cuvintele pentru un viitor post care ar putea sa va raspunda echilibrez relatia blogger-cititor.
Dar ai dreptate Daniel, sunt comentarii in fata carora am inchis ochii si am multumit sincer, sunt altele pe care refuz in continuare sa le public pentru ca atata timp cat eu nu scriu aici despre voi ci si pentru voi, nu vad de ce meschinariile unora ar conta.
Poate parea absurd, dar faptul ca imi desart tolba cu sentimente aici nu ma face un om mai bun, nu ma face nici sincera, nici talentata, nici speciala, am facut o alegere pe care au facut-o o multime de oameni peste tot in lume, sunt doar unul dintre acei oameni. Ideea ca m-ati vazut demult pe un ecran nu schimba nimic din ce se intampla aici. Asta nu inteleg oamenii. Aveti un reper, ma cunoasteti de ceva timp…tot ce pot sa fac e sa ma reinventez aici, e bucatica de arta pe care inca mi-o permit.
Si am mai spus asta in alte posturi, blogul acesta e constructia mea, e creatia mea pe care o gestionez cu ajutorul lui OLIX, de cate ori ma voi simti ofensata voi reactiona pe masura…insa in cele mai multe din cazuri am renuntat sa mai fac ceva.
Iata de ce nu raspund. Bucuria mea cea mai mare e ca dupa doua luni ati ramas aici, ati asteptat…drept pentru care o sa va raspund de azi inainte, voua, celor care contati.
P.S: Olix, multumesc :*
P.S2: Alex, o sa incerc sa scriu posturi care sa-ti faca zilele frumoase vreo saptamana, ce spui?
